Am ajuns în SUA în iunie 2016, cam la un an după ce soția mea a câștigat la loteria vizelor. Erau alte vremuri atunci, cu un alt președinte la Casa Alba și fără agitația din prezent. Ca să nu vorbim de pandemia care face ravagii acum…. Dar nu despre politică, președinți sau pandemie va fi acest articol, ci despre sport. 

Nu pentru că nu am păreri ori drept de vot (încă) aici, ci pentru că în sfera sportului am lucrat în România și în același domeniu activez și aici.

Așadar, în România, am lucrat peste 20 de ani ca jurnalist sportiv și trei ani ca profesor de sport. Vreme de vreo zece ani, în paralel cu munca de redactor sportiv am făcut și transmisiuni live text de la diverse evenimente sportive pentru o companie din Anglia. Pe baza acestei colaborări, primul meu job în SUA a fost pentru exact aceeași firmă britanică pentru care lucrasem în România. Astfel, la nici două săptămâni după aterizarea pe Aeroportul JFK din New York am avut ocazia de a merge ca scouter la primul meu meci de fotbal în SUA. Nu a fost în New York, pentru că ne-am stabilit în zona Portland, din statul Maine, undeva în nord-estul SUA, aproape de granița cu Canada. Și din punctul de vedere al americanilor, nici nu a fost vorba de fotbal, pentru că aici ei îl numesc „soccer”, deoarece pentru ei fotbalul e fotbalul american care se joacă cu mâna, dar asta e altă discuție. A fost vorba de un meci în „National Premier Soccer League” care e un fel de Liga a III-a sau a IV-a în România, deși „National Premier” sună pompos. Meciul era programat într-o sâmbătă de la ora 3:00 p.m. (așa e aici, americanii nu folosesc ora 15:00 pe care o numesc „military time”), la Bowdoin College, din localitatea Brunswick, aflată la 45 de mile (nici kilometri nu folosesc americanii) de locul unde locuiesc. Gazdă era echipa Seacoast United Maine, iar echipă oaspete a fost gruparea New York Athletic Club. Ca să avem unele repere ale fotbalului în peisajul SUA, trebuie să precizăm că Seacoast United Maine a fost fondată în anul 1992, echipa oaspete, New York Athletic Soccer Club, a luat ființă în anul 2008, iar Major Soccer League (actuala Liga I a SUA) și-a pus bazele la 17 decembrie 1993 și a avut primul sezon în anul 1996, după doi ani de la desfășurarea Campionatului Mondial de fotbal „SUA 1994”. Bineînțeles că a existat și s-a practicat fotbal în SUA și înainte de CM 1994, de la care românii au cele mai frumoase amintiri, dar sportul rege al lumii era mult mai puțin popular în America înainte de acel eveniment decât este în prezent.

 

La momentul primului meu meci în SUA nu aveam mașină (am cumpărat una abia în octombrie), iar pentru a ajunge la stadion a trebuit să călătoresc cu trenul, autobuzele sau Uberul. Cine cunoaște situația călătoriilor cu trenul în SUA doar din filme trebuie să afle că în afara zonelor de suburbie a marilor orașe unde sunt destule trenuri disponibile pentru navetiști, legăturile între micile orășele sunt cam ca în România. Așadar, pentru a ajunge la meciul de la ora 3:00 p.m. a trebuit să plec cu un tren de dimineață, parcă în jurul orei 8:00 a.m., oricum al doilea din punct de vedere cronologic din cele patru care acopereau ruta zilnic. Plecarea mai devreme nu a fost o problemă, pentru că am decis să merg împreună cu soția în ideea de a vizita și orașul, deoarece atunci eram în etapa în care totul era nou pentru noi și ne doream să vedem cât mai multe. Însă pentru întoarcere am avut mari emoții. Ultimul tren care pleca din Brunswick spre Portland era la ora 5.25 p.m. (parcă) și meciul se termina în jur de 4.55-5.00 p.m. și cum nu știam exact care este distanța de la stadion la gara, ce mijloace de transport erau disponibile era normal să fim îngrijorați că riscăm să pierdem trenul.

 

Ajunși la baza sportivă de la Bowdoin College, după ce ne-am învârtit prin orășel și campusul universitar, am constat că era agitație maximă. Pe cele 3-4 terenuri de iarbă din complex erau amenajate mai multe suprafețe de joc de dimensiuni mai mici pe care se derulau meciuri între copii, fete și băieți, cu vârste între 5-6 ani și 13-14 ani.  Am aflat că nimerisem chiar la cel mai important eveniment fotbalistic juvenil al verii (și al anului) la care participau echipe de copii din întreaga regiune și chiar din Canada. Am fost surprins să văd atât de mulți copii și că unii erau însoțiți de întreaga familie, de la părinți și bunici, la frați, surori, cățel și purcel. M-a mirat și că aceștia urmăreau meciurile de pe scaune de camping personale aflate în jurul terenurilor, întrucât nu existau tribune, și că erau destul de vocali în a-și încuraja copiii. Am constat mai târziu că existau tribune amenajate doar la terenul de fotbal american care era sintetic și la cel de baseball care era împrejmuit și delimitat de cele rezervate altor sporturi unde era încadrat și fotbalul (soccer). Am constat că echipele fetelor erau mai familiare cu mingea, tactica și înțelegerea jocului de fotbal decât cele ale băieților, dar asta nu m-a mirat prea tare, deoarece știam că fotbalul e mai popular în SUA în rândul fetelor decât al băieților și că echipa națională feminină a SUA era multiplă campioană mondială. După ce ne-am învârtit pe la standurile de echipament sportiv, fast-food și răcoritoare (unde se vindea și bere), nevoile fiziologice ne-au determinat să aflăm că singurele toalete disponibile la impresionanta bază sportivă a colegiului erau unele ecologice. Pentru a avea acces la acestea era nevoie să stai la coadă, una civilizată e drept, iar istoria (prezența) toaletelor ecologice s-a repetat și la case (echipe) mai mari.

 

Pe măsura apropierii orei de start a meciului de seniori pentru care venisem am devenit tot mai mirat. Nu existau semne că turneul copiilor, despre care am crezut că e programat  în deschiderea meciului oficial, se pregătește de final și nu exista nici un fel de semn al pregătirii seniorilor pentru meci. Am întrebat încă o dată la masa organizatorilor și mi s-a confirmat că meciul seniorilor urma să se desfășoare pe unul dintre acele terenuri de pe care urma să se retragă copiii.  Într-un târziu, cam pe la 2.20 p.m., au început să apară componenții echipelor de seniori și arbitrii. Am aflat apoi că majoritatea s-au echipat în mașinile personale și că joacă doar din pasiune, fără a fi plătiți de cluburile lor. În plus, cei mai mulți erau fie studenți și, deci, componenți ai unor echipe de fotbal studențești, fie foști combatanți ai unor astfel de grupări. Ultima categorie era a celor care erau aspiranți la statul de student, eventual cu o bursă pentru fotbal.

 

Partida în sine a fost una fără nimic special. Un joc cam de nivelul ligilor III și IV din România, dar fără agresivitate ori încrâncenare și fără proteste la adresa arbitrajului. A lipsit însă și farmecul unor execuții tehnice ce apar din senin în orice meci din România. Nu m-a mirat astfel că numărul spectatorilor la meciul seniorilor a fost minuscul comparativ cu cel de la partidele copiilor, care, aveam să aflu mai târziu, sunt principala resursă a fotbalului din SUA. La finalul meciului, deși a trebuit să alergăm de la stadion la gară, am prins trenul spre casă și nu am fost nevoiți să cheltuim banii pe o cursă Uber foarte costisitoare. Am apelat la transportul cu Uber doar pentru unele din următoarele meciuri la care am lucrat, dar asta e altă poveste